Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








La Grande Romania, „all’indomani dell’unione”. Per una storia piů sfumata

        de Mihai Ghiţulescu

Perioada interbelică este, încă, în mintea multor români, o „vârstă de aur”, imagine creată şi alimentată de apucăturile glorificator-legitimatoare, mai curând politice decât istorice. De fapt, tendinţa publică de idealizare e chiar în contrast cu istoriografia care, cel puţin în ultima vreme, se arată mai degrab㠄critică”, dacă nu acuzatoare, uneori chiar cu aer exorcizant. Nu e, deci, de mirare, că asistăm la o spirală a reacţiilor, în care nimeni nu e dispus să îşi nuanţeze „punctele de vedere”, ba dimpotrivă, şi le radicalizează. Cu toate modele şi metodele, ajungem, până la urmă, din păcate, tot la naţionalism vs. antinaţionalism.

Oricât s-ar fi îmbogăţit şi diversificat în ultimele decenii, istoriografia româneasc㠖 dar şi cea occidentală referitoare la români – lasă încă în (semi)întuneric destule părţi ale trecutului nu foarte îndepărtat. În general, aspectele instituţionale sunt ignorate sau expediate. În ceea ce priveşte România Mare, atenţia acordat㠖 firesc, altfel – Unirii contrastează cu slabul interes pentru unificare, ca şi când ar fi vorba de un monolit apărut peste noapte şi dispărut la fel. Unificarea legislativă este Cenuşăreasa istoriei secolului XX.

În aceste condiţii, cartea tânărului istoric italian Francesco Magno (o teză susţinută acum câţiva ani la Universitatea din Trento – non č un caso) reprezintă un mare plus de cunoaştere şi trebuie să ajungă cât mai repede în faţa publicului românesc. Chiar titlul indică o încadrare în ceea ce s-ar putea numi „matricea postimperial㔠sau, cum spune autorul, „în cursul unei istoriografii care, de un timp, s-a angajat într-o operă de reinterpretare a istoriei imperiale şi postimperiale” (p. 15). Recunosc că am avut o reţinere căci, după ce, multă vreme, anul 1918 a fost privit ca o „cesura netta”/ „brusca rottura” (p. 18), azi se poate simţi o tendinţă de a supralicita ideea de continuitate, până la a vedea în noile state reproduceri în miniatură ale imperiilor sucombate, ceea ce, de asemenea, predispune la erori – altfel, dar nu mai puţin grave decât cele din trecut. Nu e cazul aici. Magno dovedeşte, pe lângă puterea de cuprindere a informaţiilor, un ochi foarte agil, sensibil la nuanţe – chiar la nuanţele nuanţelor – şi astfel reuşeşte să evite derivele, simplificările, generalizările. Trebuie să reţinem că, până la el, nu au existat „lucrări istoriografice care să fi analizat tranziţia postimperială prin prisma dreptului sau care să se fi concentrat în mod specific asupra raportului dintre moştenirea juridică imperială şi procesele de State-building de după 1918, nici în România, nici în alte state din regiune” (p. 17). Văzându-i seriozitatea, îl cred pe cuvânt în ceea ce priveşte alte state. Au existat însă destule giudizi lansate de istorici care s-au ocupat de alte aspecte sau de ansamblul „tranziţiei”. După noua narrativa, unele apar ca eronate, iar altele, acceptabile cu rezerve şi nuanţări.

Istoricul italian nu s-a ocupat de întreaga unificare legislativă (proces niciodată încheiat cât a existat România Mare), ci, în mod special, de aceea a sistemului judiciar, urmărind atitudinile actorilor implicaţi (magistraţi, avocaţi, politicieni ş.a.) şi prezentând justiţia nu monumentalizată, cu majusculă, ci aşa cum e ea de fapt, mereu în mişcare şi plină de impurităţi extra-juridice.

Sintetizând, e vorba de un „piccolo Regat”, cu „instituţii şi norme cu totul similare celor occidentale [franceze, n. M.G.], dar cu funcţionare defectuoas㔠(p. 51), care, deodată, s-a văzut în situaţia de a integra juridic o Basarabie în care se amestecau „obiceiul pământului”, dreptul ţarist şi cel revoluţionar al anului 1917, o Bucovină şi un Ardeal, bine puse la punct prin codurile austriece şi maghiare. Mari probleme lingvistice şi de resurse materiale şi umane, la care s-au adăugat convingeri, orgolii şi interese personale şi/ sau de corp profesional! Toate au reprezentat obstacole pentru unificare. E greu de reprimat impresia de „totale caos e incertezza del diritto” (p. 68). Cel mai facil este să încerci să faci ordine în peisaj, reducând totul la dihotomii simple: tensiuni între un centru dornic de omogenizare cât mai veloce – pe cât posibil prin extinderea legislaţiei din Regat, în ciuda declaraţiilor armonizatoare – şi nişte periferii rezistente la schimbare; între etnicii români şi minoritari; între naţionalişti şi cosmopoliţi; între centralişti şi autonomişti. Sigur, cu acuzaţii de regionalism, chiar separatism, într-o direcţie, respectiv centralism, chiar colonialism, în alta.

Un astfel de mod de a privi lucrurile s-ar încadra într-o „narrazione storiografica tradizionale” (p. 119). Magno arată c㠄la realtŕ si rivelň ben diversa” (p. 52) şi, prin urmare, se impune o prezentare piů sfumata. Vedem, în special din corespondenţa Ministerului Justiţiei şi din publicistica vremii, c㠄simpla legătură de sânge nu poate face miracole” (p. 80), că un om putea fi „naţionalist [român, n. M.G.] şi în acelaşi timp bine integrat în reţele sociale care depăşeau graniţele regiunii” (p. 106), că a existat „o solidaritate interetnică în lumea juridic㔠(p. 120). Destui jurişti chiar credeau în superioritatea dreptului din ţările de care tocmai se desprinseseră, dar la unii „sentimentul de superioritate cultural㔠(p. 124) se împletea şi cu o teamă de concurenţă profesională. Mulţi erau preocupaţi de condiţiile de admitere, transfer şi avansare în magistratură sau, şi mai prozaic, de cuantumul salariilor şi chiar al... pensiilor. Nemulţumirile scădeau imunitatea „la obiceiul oriental al «mazzetta» [în original bacşiş, n.a.]” (p. 125), iar autorităţile nu sancţionau întotdeauna pentru a nu spori nemulţumirile.

Ocazia în care se observă cel mai bine multitudinea clivajelor care „explică falimentul procesului de omogenizare normativ㔠(p. 138) este dezbaterea şi adoptarea Legii organizării judecătoreşti (1923-1924), un pas important în unificare, dar departe de a fi „una riforma onnicomprensiva” (p. 194) – nici nu ar fi fost posibil. În prezentarea acestui episod, istoricul italian aduce un omagiu implicit ministrului Justiţiei de atunci, celebrul G.G. Mârzescu, cel hulit aproape 50 de ani pentru legea care a permis interzicerea PCdR. Printre altele, dorind să descongestioneze instanţele regăţene (care se ocupau şi de autentificări), politicianul liberal a încercat introducerea în toată ţara a notariatului public, după modelul ardelean, stârnind ostilităţi din partea partidelor de opoziţie – de unde aprecierea c㠄la contrapposizione partitica” a fost mai dură decât cea regională (p. 196). Mai mult, fiind în joc şi interesele influentului Ordine al avocaţilor (care, în Regat, aveau monopolul întocmirii tuturor actelor depuse la instanţe), s-a creat un fel de „monstruoasă coaliţie” interprovincială, între regăţeni şi ardeleni. Cei din urmă se opuseseră accesului celor dintâi în viaţa judiciară de peste Carpaţi, dar acum râvneau să obţină un privilegiu ca al lor. E clar că e nevoie de „un’ interpretazione piů sfumata che rigetta alternative troppo dicotomiche” (p. 203)

Chiar revelând dificultăţile, dorite şi nedorite, din cursul lungului proces de unificare, Francesco Magno apreciază că s-au făcut paşi înainte, că s-au realizat „cambiamenti non trascurabili” (p. 203), chiar dacă diferite de la o provincie la alta. În Basarabia, s-a realizat mai mult şi mai repede, Bucureştiul acţionând mai ferm, chiar din primii ani de după Unire – nefiind, totuşi, vorba de o colonizare, ci de o negociere, e adevărat „între o solidă putere centrală şi un mai slab element local” (p. 99). Astfel, în 1928, „era del tutto unificata” (p. 95). În Ardeal, în schimb, lucrurile s-au mişcat mult mai greu, neajungându-se la „del tutto” decât la două decenii şi jumătate de la Unire, când în România era un regim autoritar, iar provincia era pe jumătate sub ocupaţie maghiară. Istoricul italian a explicat diferenţa astfel: „în timp ce în Basarabia nu exista un grup consistent şi coerent de avocaţi şi magistraţi români activi încă din epoca ţaristă [...], în Transilvania nucleul mişcării naţionale era compus preponderent din reprezentanţi ai profesiunilor juridice” (p. 126). „Interiorizarea culturii imperiale nu însemna neapărat o slabă conştiinţă naţional㔠(p. 205).

Ceea ce autorul spune clar, dar nu se poate repeta suficient pentru a-i domoli pe cei înclinaţi să vadă în această istorie o formă de excepţionalism negativ, chiar de (auto)flagelare naţională, e că România interbelică nu a fost „un unicum, ci o parte a unui fenomen mai larg, de anvergură european㔠(p. 15). Cum harta continentului s-a schimbat major după Primul Război, multe ţări s-au confruntat cu problema unificării legislative şi au gestionat-o mai bine sau mai rău. De ce să nu admitem că România e făcută de români, nu adusă de barză?

Fraza finală a cărţii e, în acelaşi timp, o constatare şi un deziderat: „acest studiu, departe de a fi exhaustiv, constituie doar primul pas către o cercetare mai profundă şi mai puţin dihotomică nu doar a României Mari, dar şi a întregii Europe central-orientale din perioada interbelic㔠(p. 211).

Sper că nu va mai dura mult până când istoricii vor accepta că la un plus de cunoaştere se poate ajunge nu (doar) prin noi găselniţe teoretico-metodologice, ci, în primul rând, prin abordări degajate şi prin deschiderea de şantiere în zone neglijate sau chiar ignorate până acum.

© 2007 Revista Ramuri